Muzeul ţărăncii române din Dragomireşti - Maramureş

Multi spun ca ar trebui numit “al ţărăncii maramuşence” pentru ca se refera la taranca din Maramu’,  doara nu se refera la ţărăncile din ţara asta, asa citii o opiniune pe net. Dar mai citii pe net,ca o femeie, o ţărancă, a vrut ca acest muzeu sa poarte respectivul nume, in casa donata de ea. Casa simpla, taraneasca.Pe viu vazui, auzii si simtii cum gazda, o femeie …era si este româncă, pentru ca asta a demonstrat, argint viu, dar ce spui eu, aur viu, curat, din pântecul Apusenilor, apa cristalina din râuri, lacuri ori poate Marea Neagră,  sau poate piersici din Dobrogea si mere din Arges, toate mi-le-a demonstrat.Si mai ales mi-a demonstrat de ce ţăranca româncă merita un muzeu, colo şa.

Intamplarea a facut ca eu sa ajung in Dragomiresti  pe o vreme ploioasa, usor tulburat de Ize: Poiana Izei, Valea Izei, Botiza si altele care mai sunt si le vizitai cu o zi mai devreme. Recunosc , o mica parte din tulburare se datora palincii oferite de gazda din Valea (Izei) si beuta (toata) de mine. Se cerea bauta, desi eram in Postul Mare. Dumnezeu cred ca s-ar fi asezat la acea masa cu gazda, nepotii adolescentini si (inca) neturburati de mersul democratiei-capitalist-sclavagiste,  sarmalele de post, smantana ( la Maramu’ se pare ca nu e de post), pâinea de casă, mancata pentru inceput simpla, de foame si pofta, intrare la palinca, apoi cu sarmăile de post abea scoase de pe  plita aragazului (sic, na, ca nu de pe vatra), apoi cu lapte proaspăt muls si fiert, fierbinte, de rusine n-am rupt bucati de pită sa le bag in lapte, sa torn un pic de sare, sa-mi aduc aminte de alte vremi, la “ţara” mea de langa Prut, da, Moldavia din dreapta râului, aceeasi pită poi intinsa fara rusine in smantana cea nu de post, cand vazui nepotii ca faceau acelasi lucru ce mi-l doream si eu. Un pre-sfarsit de masa, cozonac de casa, inutil comentariu ca fu foarte bun, iar eu parca nu ma mai opream. Sfarsitul fu cu siguranta al palincii si al meu, desigur.Dupa ultima duşcă, in zambetele ultimului nepot ramas la o palavra cu mine, vizibil interesat de viata Marelui Oras, dar totusi cu un bun-simt românesc. Sau poate ţărănesc? Au maramuşenesc?

Dupa toate aceste tulburari, a doua zi ploua, nu ca ar avea vreo importanta in povestea mea, dar am vazut la cartile mari ca se poarta descrierile non-invazive sau. Erau Floriile ptr ortodocsi si greco-catolici, biserica din fata casei plina ochi de cei din urma. N-am insistat cu slujba, aglomeratie, nu agreez. Personal il prefer pe Dumnezeu la o cina , ca cea descrisa mai sus. In treacat si prin amabilitatea altui nepot, probabil cel mai nedus, nevroit dus la biserica, ca mine asa, vizionai si o camera tipica zonei. Velinte , cergi, etc. Cica e pe net,hmm, si despre camera si despre prezentarea ei pe net, daca asa arata 100% o camera traditionala zonei…Tac, merindele fura bune, gazduiala idem, palinca ce sa mai spui?

Cautam o cafea, a doua, si gazda ma servi cu una, dar palinca isi cerea drepturile, in trupul unui bucurestean. Uitai sa vizitez planul de lucru, recte, traseu si obiective. In mare il stiam, in mic il urmam. Tot uitandu-ma dupa cafeaua si drepturile cerute de trupul bucurestean mersei cam departe. Toate inchise p-acolo, precum spusei mai devreme, era Duminica Floriilor, si pe acolo se respecta ziua. Ca prin ploaie, ce spun eu, ca prin ploaie mocaneasca vazui o poarta traditionala si un inscris pe o tabla, muzeul. Am oprit repede si regulamentar parcat, vaz o dubita cu numar de B, zic, e probabil o familie 3-4 componenta. Curat ghinior fratilor. Muică, nu-mi veni sa cred, nu-mi veni sa cred zic. Daca restul vizitelor ma intalnii cu grupuri-grupuri de copii, fu noua “saptamana-altfel”decretata de ministerul educatiei,sau nu ma intalnii cu nimeni, iaca acum ma intalnii cu japonezi . Si cum ei sunt mici (la stat) incapura multi in dubita aia neica. Multi. Si stateam si ma minunam ce bafta am, ca japonezii cum ii stiti. Cum, nu-i stiti? Da pe ce lume traiti maica? Cum sa nu-i stiti? Mici, indesati(in duba) si negriciosi (ca asa mi aparura in fata ochilor cand vazui ca-mi ocupara muzeul) si nadusiti, asta de la ploaie. Gazda ma mai confunda si cu grupul, ca zisei buna ziua, dar crezu probabil ca eram soferul grupului, ca ghidul translata de zor intre ei. Cand vrui sa platesc biletul (lucru nedemn de un oltean, ca tot imit aci o vorba, un port) ma intreba gazda “nu sunteti cu grupul?”

Despre subiectul acestui inscris: nu pot sa nu remarc seriozitatea gazdei, seriozitate aratata mie mai mult cand a vazut ca nu sunt cu ei si ca sunt chiar interesat, intreb si sunt curios. Fluiditatea in povestire, multitudinea de amanunte, atat despre obiceiuri cat si despre  casa, impartirea ei, pragurile, rosturile. Pragurile casei sunt mari cat sa nu poate trece un copchil de 3 ani peste el. Mai in sus se considera ca poate iesi in curte. Despre sarbatoarea femeilor, la care barbatii invitati erau doar ceterasii, sa aiba muzichie la sarbatoare, ajunsul acasa al femeilor dupa sarbatoare….Despre “drobul’ de sare sau cum era apreciata sarea pe vremuri. Despre simbolul dacic, pomenit primul, alaturi de cel al satului, simbolul roman, de luat titus la misto, si la serios ca lupoaica romana fu mai intai pe la lupul dacic, de unde iesira romulus si remus, care ulterior detera pe la….neamurile romanice, spanishi si frantuzji, dara de la noi plecara. Impartirea povestirilor, informatiilor, intre “cretinii” de japani, dar poate mai bine ei decat niste cretini neaosi, deci femeia avea si distribuitivitate, ca sa nu mai vorbim de cursivitate. Pe scurt, numai s-o mai aud pe gazda si insufletita ei prezentare si tot voi reveni la Muzeul ţărăncii române din Dragomireşti – Maramureş.